CERCUL INTERIOR

Sunt mult mai multe lucrurile care ne unesc decat cele care ne dezbina

Cateva povestiri mai vechi

leave a comment »

Disponibile aici sau aici:

La multi ani!

Reclame

Written by trebordivad

decembrie 31, 2009 at 3:57 pm

Publicat în Uncategorized

Turnurile Gemene

leave a comment »

Oamenilor le place misterul. Le place să intre în jocuri pe care nu le înţeleg. În desfăşurări de întâmplări din care pot câştiga ceva sau pot ieşi cu satisfacţia că binele învinge răul.

Straniul ascute simţurile. Poveştile cu eroi timizi care distrug duşmani fără scrupule. Descătuşarea de energii pentru cauze nobile. Toate la un loc compun un fel de fluid care îţi dă speranţa, ingredientul magic al jocului de-a viaţa şi moartea.

Personajele mele vin din colţuri disparate de realitate, au fiecare de făcut câte ceva care contribuie la ideea principală, de cele mai multe ori greu de găsit în întreg. Nu am pornit la drum ca să redefinesc lumea, ci am încercat să privesc dincolo de realul imediat, care, de cele mai multe ori este proiecţia unui eveniment indus prin televiziune sau presă. Dacă ţi se spune de câteva ori un lucru, vei crede în el. Iar faptul că este sau nu adevărat, nu mai are nici o importanţă.

Acesta este ultimul meu indiciu. În toţi anii în care am construit personaje, am încercat de fapt să dau la o parte vălul care acoperă lumea în care trăiam şi despre care credeam că nu este una singură pentru toţi. N-am reuşit să distrug sistemul de control ce asigură puterea acelora care îl susţin şi îl clădesc zi de zi după normele de acum clasice ale imaginii. Dar deconspirând faptele, ţi-am dat de gândit. Nici religiile şi nici războaiele nu au fost reale. Dar tu, cel care încerci să înţelegi, cel care te bucuri altfel în fiecare dimineaţă, tu eşti cheia acestui joc. În funcţie de ce faci, realitatea pe care ei o exploatează capătă noi orizonturi.

Era o uşă  albă, cu bucăţi de geam prin care nu puteai privi înăuntru. Urcase treptele verandei şi trecuse pe lângă leagănul în care zăcea ultimul număr din The Simi Valley Star. Ciocăni cu putere, de trei ori şi se dădu înapoi. De dincolo veni un sunet de papuci târşâiţi. Capul lui Philip se iţi greoi pe deasupra halatului de casă.

–         ‘Neaţa, mormăi privindu-l chiorâş pe musafirul nepoftit.

– ‘Neaţa, Phil, mă gândeam că dacă trec cu o jumătate de oră mai devreme e înţelept.  Azi trebuie să te duc la Aeroport.

–  Tim, îţi mulţumesc, mă grăbesc să fiu gata, mormăi din nou capul ciufulit, de data asta cu mai multă solicitudine. Ia loc până mă schimb.

Tim se aşeză lângă ziar şi începu să-l răsfoiască. Soarele lumina întreaga verandă şi vântul sufla uşor pentru o dimineaţă de august în California.

Philip închise uşa, încuie la loc şi se duse către baie. Îşi făcu rapid toaleta şi ieşi mirosind a lavandă. Fredona o arie din Monteverdi. Înşfăcă valiza în care ţinea maşina de scris, adună cele câteva zeci de foi răspândite prin living, verifică luminile, gazul şi apa, iar în final alese una din cămăşile Pinaple cu dungi verzi din comoda cu patru sertare şi şi-o trase pe cap. Blugii Black Star începuseră să-l cam strângă. Îi dădu jos şi luă o pereche de pantaloni de stofă. Pălăria era la locul ei, în cuierul de lângă uşă. Valiza cu haine de schimb – pregătită de cu seară. Puse mâna stângă pe Dr. Tasting în vreme ce cu dreapta  înşfăcă balotul de haine cu mâner. Lăsă uşa să se trântească în spatele lui.

– Au găsit cadavrul ciopârţit în douzecişipatru de bucăţi numai bune de pus în formol?

Tim râse sacadat. Aşa era Philip, acum abia te băga în seamă, acum te mitralia cu întrebări aiuristice.

Îi deschise uşa din dreapta de la Mercury-ul cât o barcă şi trecu pe locul şoferului ocolind botul alungit al maşinii. Philip aruncă bagajele pe bancheta din spate şi se făcu comod în fotoliul de piele maronie. Tim porni motorul şi demară pe Sepulveda Boulevard, spre ieşirea pe Freeway.

Erau 60 de mile până la LAX. Casele păreau identice în lumina soarelui de dimineaţă, ici-colo câte un lămâi sau portocal ori o barcă parcată pe trotuar, făcând diferenţa. Oamenii din Simi, de regulă poliţişti în LA, deţineau nişte bărci cu pânze pe care le tractau până la ocean, în weekend, într-o supremă evadare de banalitatea cotidiană. Nu era cazul lui Philip, desigur.

Trecură pe lângă un târg de maşini de epocă, unde câţiva colecţionari veniseră cu Mustang-urile frumos lustruite. Câteva blonde subţirele se plimbau printre expozanţi împrăştiind reclame volante.

Pe stânga, două echipe de copii se întreceau la meciul de baseball care deschidea campionatul şcolar.

Mercury-ul lui Tim trecea de pe o bandă pe alta făcând acel zgomot inconfundabil al roţilor la întâlnirea cu marcajele în relief. Ajunse la capătul bulevardului şi coti la dreapta, către Sud, pe autostrada care avea un moment de linişte şi intră de pe prima pe a doua bandă.

– Unde o să stai în Carling?, întrebă Tim căutând pe scala radioului un post care să se asorteze cu vremea de afară.

– Au multe camere libere la internat pe timpul vacanţei, nu trebuie să-mi fac griji pentru asta.

Philip îşi planifica în memorie capitolele pe care avea să le dezvolte în faţa studenţilor. Fusese solicitat de decanul Universităţii Tehnice din Ottawa pentru câteva prelegeri de realitate alternativă, şi pentru că la mijloc era o prietenie veche  cât o viaţă, nu putuse refuza. În cap i se amestecau imagini din mai toate evenimentele care marcaseră America de pe vremea când Ford  începuse producţia de serie şi salariile erau cinci dolari pe săptămână. În ultimul timp se retrăsese în oraşul de poliţişti ca să scape de grijile pe care le avea în mod curent la San Diego. Simi Valley părea să devină cel mai sigur oraş de pe coasta de Vest şi asta contribuise decisiv în momentul în care trebuise să aleagă un nou reper, după ce convieţuirea cu Ginger devenise din ce în ce mai greoaie. Era liber din nou şi de data asta vroia să facă totul aşa cum credea de cuviinţă, fără nici un fel de compromis.

Rulau de mai bine de jumătate de oră. Clădirile de la MGM şi Paramount se profilau undeva în stânga, pe colinele Hollywood-ului, printre palmieri. Perimetrul tocmai  fusese deschis pentru turişti, ceea ce făcuse ca traficul să devină insuportabil la orele prânzului, în ciuda celor şapte benzi pe sensul de mers.

Cele două indicatoare suspendate, cât toate zilele, îl făcură pe Tim să aleagă banda din stânga pentru a intra pe autostrada care avea să-l ducă exact la aeroport.

Maşinile veneau din spate cu viteză, iar Mercury-ul părea pierdut în şuvoiul de pe Freeway. O voce gravă intră peste muzică şi avertiză cu privire la ştirile foarte importante care urmau să fie transmise. Nu se mai auzea nimic. O cortină de linişte se întindea peste frecvenţa aceea, ca o pânză de păianjen. Philip căută pe scală, însă nu găsi altceva şi reveni la vechea locaţie. Liniştea se sparse din nou:

Doamnelor şi domnilor, vă aducem la cunoştinţă că o explozie de proporţii a distrus podul Coronado din San Diego, în urmă cu zece minute. La acea oră, circulaţia se desfăşura în condiţii normale, pe ambele sensuri. Traficul dintre San Diego şi Coronado Island a fost suspendat. Echipele de intervenţie încearcă să-i salveze pe cei prăbuşiţi. Vă vom ţine la curent cu….”… Vocea se stinse. Timp îl privi nedumerit pe Philip.

– Ce dracu’ e asta?

Avem noi informaţii, de data asta de la Cape Canaveral, Florida. La aceeaşi oră la care podul Coronado s-a prăbuşit în San Diego, baza de lansări spaţiale de la Cape Canaveral a fost ţinta unui atac cu mortiere. Un grup de indivizi mascaţi a deschis focul asupra uneia dintre laturile bazei, distrugând o rachetă ce urma să fie lansată. La bordul rachetei se aflau trei membri ai echipajului…

În Las Vegas, Nevada, am fost informaţi de corespondentul nostru la Conferinţa Anuală a Patronilor de Televiziune că o bombă a explodat într-una din sălile complexului Sheraton ucigând zeci de oameni şi rănind alte câteva sute. Pagubele sunt uriaşe. Se pare că ne confruntăm cu un atac concentrat asupra Americii”.

– San Diego, Cape Canaveral şi Las Vegas? Simultan?! Tim trase pe dreapta tremurând. Ce e asta, Philip?

            – Nu ştiu ce este asta, dar pot să-ţi spun cine a făcut-o… Să nu te miri dacă peste zece minute nu va mai circula nimeni pe Freeway. Sau dacă îţi vei simţi capul greu şi vei trage un pui de somn chiar pe locul în care stai. Sau dacă te vei trezi la zece mile depărtare şi-ţi vei aminti apoi sub hinoză că ai fost răpit de o navă extraterestră. Sau dacă vei avea senzaţia că vezi, pentru scurt timp, ochi migdalaţi şi feţe ovale…

            – Poţi să-mi spui cine a făcut-o?!…

            – Hai să încercăm să prezicem desfăşurarea evenimentelor, făcu Philip deschizând portiera şi ieşind din maşină. Tim opri motorul. Se duse lângă Philip care se sprijinea de caroseria automobilului.

          – Primii oamenii pe Lună. Îţi aminteşti? Imaginile televizate arată lumii întregi un individ costumat în astronaut care ţopăie pe solul lunar şi înfige steagul american în semn de victorie supremă. Totul este difuzat în direct, iar naţiunea jubilează. 20 iulie 1969, ora 10:56 p.m. EST. E important! Steagul măsoară 3/5 picioare, e căptuşit cu fire, în aşa fel încât pare că flutură. Edwin “Buzz” Aldrin îl fotografiază sau îl filmează pe Neil A. Armstrong. Am reuşit să-i învingem pe ruşi!

            Philip vorbea rar, pe un ton jos, iar cuvintele lui intrau direct în creierul lui Tim care nu înţelegea ce legătură avea prima aselenizare umană cu cele trei atacuri din acea zi. Totuşi, nu îndrăzni să-l întrerupă. Philip ştia să pună lucrurile împreună.

            – Ştii ceea ce trebuie să afli. Ǎsta e secretul. Ţii minte ceea ce vezi, este foarte important. Nu ţii minte un miros sau o atingere, dar îţi aminteşti perfect o imagine, corect?

            – În momentul ăsta s-a declanşat un eveniment. Nimic nu va veni ca să-l acopere. El este prezent în capul tău pentru că ai auzit la radio că trei puncte de pe harta Americii au fost ţinta unor explozii în care au murit oameni, adică cei alături de care tu lupţi ca să rămâi american. Dacă dai drumul la televizor, ceea ce nu cazul aici, vei vedea că se vorbeşte peste tot despre atacul terorist asupra Americii. Va apărea Preşedintele ca să asigure oamenii că Guvernul face tot posibilul pentru a-i pedepsi pe vinovaţi. Se vor trimite condoleanţe familiilor îndurerate, se va face apel la solidaritate, se vor deschide conturi, se vor aloca fonduri de la bugetul federal. Se va redifuza apoi filmul tragediei, vor apărea făptaşii, iar visul american va triumfa dincolo de orice obstacol. Adevărul, Tim, este că nimic nu-i  adevărat. Nimic din toate astea nu se petrece! Nu se petrece daca nu deschizi radioul sau televizorul, daca nu vorbeşti cu ceilalţi despre cele întâmplate sau dacă nu te gândeşti la asta. Priveşte în jur. Ce vezi? Pe Freeway nu prea mai trec maşini pentru că lumea stă acasă şi se uită la televizor, cerul e la fel de albastru, vântul bate la fel de uşor, poate că s-a mai încălzit puţin. În tot acest timp, nimeni nu se mai gândeşte la accidentul de şalupă pe care miliardarul de carton Scott Eilersen l-a avut noaptea trecută la Asuncion Bay. Nici la răpirea şi sechestrarea lui Liz Sarret, fiica senatorului de Wisconsin. Toate aceste evenimente s-au pierdut, acum e un nou punct zero, de la care o pornim cu toţii. Înţelegi?

            Tim îl privea descumpănit. Lucrurile pe care Philip le povestea grav aveau logică, dar o asemenea logică, încât simţea frisoane pe şira spinării. Nu se dezlipise de ecranul televizorului la 22 noiembrie 1963, când John F. Kennedy a fost asasinat în Dallas. Imaginile îi rămăseseră întipărite pe retină, la fel chipul uscat al lui Lee Harvey Osvald, presupusul asasin care părea că nu înţelegea nimic din cele petrecute.

            – Să continuăm. Cele trei atacuri, reale sau nu, au fost organizate de cineva. Dacă le acceptăm ca fiind reale, înseamnă că nişte terorişti s-au coordonat în aşa fel încât au reuşit o acţiune de anvergură, fără să poată fi împiedicaţi de FBI, CIA şi alte organisme, cu un anumit scop. Care să fie acel scop? Ce ar fi urmărit aceşti presupuşi terorişti prin acţiunea lor? Şi-au riscat vieţile. A fost o acţiune foarte bine coordonată, pentru că o prezumpţie de coincidenţă nu stă în picioare. Au distrus nişte simboluri americane ca să ce? Ca să amendeze o politică externă defectuoasă?! Să fim serioşi… Va apărea un cineva care va revendica atentatul, altfel nu va avea sens acţiunea de ripostă, pentru că nu te poţi răzbuna al întâmplare. Fie ea şi artificială, organizaţia asta care îşi va asuma loviturile va avea legătură cu o zonă geografică. Riposta va fi adresată acelei zone, pentru că nimeni nu scapă nepedepsit după un asemenea act. America îşi trimite trupele, face acţiuni diplomatice fulger şi schimbă, probabil, un regim. Ca să ce? Să extragă petrol? Să tragă conducte prin zone de influenţă americană? Rahat!

            –  Vrei să spui că… noi ni le-am înscenat?, întrebă Tim speriat.

            – Nici măcar, dragul meu, nici măcar… Vreau să mergem mai departe cu raţionamentul şi să descoperi singur adevărul. Avem trei explozii simultane, produse asupra a trei simboluri americane. Naţiunea află rapid prin intermediul televiziunii şi al radioului toate detaliile. Naţiunea este consternată. Naţiunea este isterizată, solidaritatea se manifestă plenar, lacrimile sunt distribuite instantaneu în toate colţurile lumii, ambalate în cel mai preţios sentiment omenesc, tristeţea. Vor apărea telegramele de susţinere din partea liderilor mondiali, inclusiv mişcările dizidente care vor cădea în exact aceeaşi plasă în care ai intrat şi tu, ideea falsă că totul a fost organizat din interior. Ce rezultă de aici? Lumea va vorbi numai despre asta. Orice altă preocupare va fi considerată act anti-american. Cu o singură condiţie: să rămâi conectat la evenimente. Să deschizi televizorul sau radioul. Acum înţelegi?…

            Tim privea pierdut prin Philip. Pe frunte îi apărură broboane de sudoare. Se descheie la gulerul cămăşi.  

            – Va veni o zi, dragul meu prieten, când din nici un jurnal de ştiri nu vor lipsi atrocităţile. Pentru că tu, cel care priveşti, ai nevoie de ceva care să-ţi inspire teamă. Frica este liantul universal. Nu altceva. Când îţi e frica, simţurile se ascut, iar creierul reacţioneaza la stimulii imediaţi. Memoria devine scurta, iar tu, un simplu omuleţ care ştie în permanenţă cât este ceasul.

            Tim nu vedea întregul dar simţea adevărul crud. Philip îl luă de braţ şi-l conduse către uşa şoferului.

            – Să ne întoarcem. Se pare că se amână totul …

            Demarară în trombă pe autostrada goală ca o pistă de bowling. Norii fugeau unii de alţii pe două şiruri suprapuse, într-un joc bizar în care, din când în când, puteai zări seninul cerului. 

            Să faci business cu cei care ţi-au aruncat în cap bomba atomică, asta da culme a democraţiei. “Bomba atomică a produs mutaţii importante la nivelul subconştientului colectiv, conducând la pierderea memoriei pe termen lung şi sedimentarea amintirilor recente, relevă sursa citată.”

            Sunetul îl invada cu detaşamente întregi de note muzicale. Creierul le prelucra conştiincios, cerând mai mult şi mai mult. O stare de excitare îl cuprindea progresiv, iar sunetele deveniseră parte a unui stimulent care îi afecta trupul ramas pe scaun, în faţa maşinii de scris. Se detaşase uşor iar degetele alergau pe taste parcă fără să mai depindă de voinţa lui. Ca şi cum ar fi scris o partitură, dar partitura era undeva într-alt plan, unde literele puteau fi citite altfel şi puteau să însemne altceva.

            Yoshiro Tanaka se plimba pe Nogai Boulevard când seara cădea peste oraş. În parcuri, oamenii se adunaseră deja grupuri-grupuri în jurul copacilor şi începuseră ritualul de comuniune. Dimineaţa sau după ce programul de lucru se termina, alergau cu mic cu mare spre zonele verzi unde se adunau în cercuri şi făceau exerciţii de respiraţie.          

            O tânără subţire trecu pe lângă el într-un triciclu şi-i zâmbi.

            Restaurantele îşi aprinseseră felinarele.

            Opri maşina la capătul podului, pe partea pe care se înşirau băncile de investiţii şi fondurile mutuale. Parcă într-una din alveolele libere şi plăti aparatul de taxat. Intră în prima cabină telefonică şi formă numărul lui Tetsuro Shimizu, PLM-ul de la Star Lane.

            Vocea uşor ironică se făcu auzită după primul apel. Pentru un PLM, erau orele la care ziua abia începea să fie simţită.

            – Shimizu.

            – Bună seara, Shimizu-san. Tanaka sunt, în legătură cu facilităţile pe care vi le-am solicitat.

            – Tanaka-san, sunt onorat. Grupul de R&D m-a informat că facilităţile tocmai se testează la centrul din Kiev. Mai durează câteva zile până la un raport preliminar şi în funcţie de el vom adăuga, dacă doriţi, altele.

            – Sunt teste automate? Nu prea am încredere…

            – Testele preliminare se fac automat, iar dacă vreţi, vom face un al doilea rând de teste în prezenţa dvs, chiar aici, la sediul nostru.

            – Ar fi bine să asist, vă rog să mă ţineţi la curent…

            – Prea bine, Tanaka-san, vă voi anunţa imediat ce primesc rezultatele preliminare, ca să stabilim o întâlnire… Vă doresc o vacanţă plăcută.

            Yoshiro Tanaka puse receptorul în furcă. PLM-ul îl fentase din nou. “Grupul de R&D de la Kiev”…

            Alesese Star Lane pentru că nu auzise nimic despre ei. Paradoxal. Ca o prezumpţie de nevinovăţie când orice mediu de informare mustea de reclame care mai de care mai apetisante unde multinaţionalele îşi prezentau ofertele exclusive. Star Lane oferea un traseu ales de client, cu evenimente alese de client, cu revenire garantată şi fără nici un fel de extensii biologice. Spuneau că lucrează numai la nivel empatic,  senzaţiile erau induse în laborator, iar subiectul putea să plece apoi acasă, urmând să călătorească când dorea, pe parcursul a două săptămâni. Fizic era apt de muncă, activităţile cotidiene se desfăşurau normal, iar călătoria avea loc fără ca subiectul să fie răpit de la îndatoririle cotidiene. Suna bine şi nu dădea nici un fel de dependenţă.

            Avea oroare de chestiile care se făceau într-un lanţ incontrolabil, la distanţe mari, pe principiul platformelor tehnologice. Dar cum nu exista alternativă, prefera să mai aştepte până ce rezultatele aveau să vină. Apoi avea să-şi aleagă traseul la care visa de mult.

            Lucra în sustaining pentru o platformă care tocmai se vânduse unui singur client. Munca era una de robot, primea un caz şi începea să caute disfuncţionalitatea în carul cu fân. Dacă avea noroc, termina într-o săptămână, raporta într-un sistem electronic, dădea cazul la testat şi primea unul nou. Dacă era ceva greu de reprodus, putea să stea şi două luni pe acelaşi caz, până îi dădea de cap. Iar pentru a rezolva o asemenea eroare, trebuia să facă de sute de ori acelaşi şi acelaşi test, încât începuse să-şi dorească să nu mai gândească pe parcursul căutărilor şi testelor. Oferta celor de la Star Lane spunea simplu: tu îţi vezi de treaba pentru care eşti plătit, iar noi îţi dăm o călătorie pe un traseu presărat cu evenimente care te interesează, în aşa fel încât totul să fie cât mai distractiv cu putinţă.

            Prezentarea pe care i-o făcuseră cei din echipa lui Shimizu-san îl convinsese până la urmă să accepte întârzierile. Murea să aibă o eroare pe care să o rezolve în timp ce umbla prin America, din Dallas în Boston, pe urmele unor terorişti legendari…

            Întoarse în stradă şi se îndreptă către ieşirea din oraş. Avea aproape o sută de mile de mers până acasă, unde îl aştepta frigiderul plin, televizorul şi canapeaua din piele.

            Philip terminase ultimul capitol din “Turnurile gemene”. Tranpiraţia îi curgea rece pe spinare şi pe braţe. Scrisese în transă, ca un posedat, iar textul era unul brut, ce trebuia şlefuit pe “trezie”.

            Se ridică din faţa lui Dr. Tasting şi intră să facă un duş.

            Apa îl invadă provocându-i plăcere. Nimic nu se compara cu senzaţia pe care o avea când, cu ochii închişi, îşi masa pielea capului pentru a pune şamponul să-şi facă treaba. Numai atunci îi veneau în minte idei pure.  După un duş cu şamponare era ca nou. Ca un automobil proaspăt spălat, strălucind de curăţenie. Iar toate aceste idei se sedimentau undeva, în subconştient, putând fi folosite ulterior. Era ca un burete care absoarbe şi absoarbe până la un moment dat când se stoarce în paginile de manuscris.

            Termină repede şi se limpezi.

            Jack Cedillo de la Double Day avea să-i plătească pentru “Turnurile Gemene” cât nu luase pentru tot ce scrisese până atunci. Asta pentru că Jack Cedillo vedea.

            Deschise fereastra să audă concertul greierilor.

            Personajele astea sunt cei mai buni prieteni pe care-i am, se gândi. Ele îmi dau răspunsuri la întrebările care mi se învârtejesc în cap cât e ziua de lungă. Nu pot să accept că prăvălia lui Mike Faracci, din colţ, trebuie să fie acolo în fiecare dimineaţă când mă duc după alimente. La fel, vreau o explicaţie pentru televiziunile care îmi prezintă realitatea. Travis Sinclair vinde antichităţi pe Sequoia Boulevard.  Skeleton Networks îşi deschide un birou pe Guardian Street. Chevron inaugurează o staţie de benzină în oraş. Toate astea ca să ce? Numai ca să facă banii să circule? Să circule spre ce, de unde până unde? Banii, o convenţie între cei care îi tipăresc…

            Sute de figuri invadează America spre a trăi o viaţă mai bună. Fiecare are o şansă dacă respectă regulile. Şansa de a avea trei scaune pe zi după ce mănâncă hamburgeri de la Carl’s…

            Nu mai dăduse drumul la televizor de luni de zile.

            Îşi aprinse un Marlboro ca să audă nechezatul de cal. Fuma sprijinit cu coatele de pervazul ferestrei.

Era o plenară senzaţie de libertate. Atâta timp cât nu înghiţea nici o emisiune de televiziune, nici o transmisie radiofonică, iar tot ce auzea şi vedea era ceea ce el dorea să vadă şi să audă. Realitatea i se dezvăluia aşa cum era, fără ca altcineva să i-o bage pe gât.

Realitatea.  

            Doar doi electrozi pe tâmple. Palmele lipite de suprafaţa alunecoasă a ecranului încastrat în birou. Conexiunea se făcea în cortex, iar apoi ochii activau un fel de mouse optic. O minimă concentrare însemna un soi de dublu click transmis într-un punct al contactului cu biroul.  Ceea ce genera un eveniment precis în spaţiul virtual. Undele se propagau din aproape în aproape până ce ochiul prelua înapoi stimulul, iar corpul devenea un soi de perpetuum mobile alimentat cu imagini mişcate. Un sistem ceva mai performant decât clasica televiziune, cu deosebirea că erai la locul de muncă, îţi desfăşurai programul obişnuit, iar mintea ta rula în background un proces care îţi dădea satisfacţie.

            Yoshiro Tanaka ajunsese ca de obicei la nouă şi jumătate. Îşi lăsase geanta sub birou, dăduse mâna cu colegii şi mersese la bucătărie să-şi toarne o cană cu cafea.

            Citise ziarele în grabă şi revenise la eroare. Avea o configuraţie complexa. Trafic continuu prin două circuite în comutaţie, ambele trecând printr-un nod central. La intervale neregulate, dacă restarta de câteva ori nodul central, una dintre conexiuni nu-şi mai revenea. Trebuia să găsească de ce şi să corecteze, iar singurul mod în care putea s-o facă era să planteze din loc în loc, din modul în modul, mesaje de eroare sau, pur şi simplu, indicatoare. Plictisitor.

            Scoase din servietă unitatea de transport de la Star Lane şi o puse sub birou, pe unul dintre computere. Conectă cei doi electrozi şi-şi puse căştile. Introduse cealaltă mufă în ieşirea PC-ului de pe birou. Asculta radio pe Internet…

            Mâinile începură să alerge pe taste. Intră în mediul electronic de control al erorilor şi scrise progresul parţial. Apoi reveni în sistemul de control al surselor şi plantă noi indicatoare la nivelul driverelor. Arăta ca şi cum lucra de zor, doar că nu mai vorbea.

            Trei focuri de armă atinseră bancheta din spate a maşinii preşedintelui. Primul găuri uşa din dreapta spate, cel de-al doilea îl nimeri în gât pe Preşedinte, iar al treilea îi expodă în cap. Jaqueline Kennedy se aruncă asupra soţului său urlând isterizată. Agenţii speciali înconjurară maşina oprită. Forţele de ordine  se dispersară către locurile din care se trăsese.  

            Cetăţenii care stătuseră pe marginea drumului şi fluturaseră steaguri se trântiră la pământ urmând ordinele venite din portavocile FBI-ului.

            Agenţii federali împânziră zona. Privită de la balconul unei clădiri din apropiere, scena părea una a nebuniei colective. America era consternată.

            – Tanaka-san!

            Yoshiro Tanaka întoarse încet capul către Tomoguchi-san.

            – Da.

            – Vroiam un status.

            – Nu am găsit încă nimic care să reprezinte cauza principală a erorii, Tomoguchi-san. E prea devreme pentru o estimare. Ar putea dura o zi, ar putea dura două săptămâni.

            Comută pe al doilea ecran, unde cele patru ferestre arătau succesiunea de linii afişată de utilizator pentru a găsi locul în care mesajele se discardau. Traficul curgea normal.

            – Continuă, Tanaka-san. Te rog să mă anunţi imediat ce ai un progres.

            Yoshiro Tanaka se înclină.

            Device-ul de la Star Lane părea funcţional. Un mic zgomot redundant îi rămăsese în urechi ca un bâzâit. Ridicase palmele de pe birou. Era totuşi destul de greu de revenit la normal. Părea un joc simultan în două realităţi. Una care avea loc chiar sub ochii celorlalţii şi una doar pentru propria sa minte.

            Se ridică ameţit şi derutat. Merse la baie şi se spălă cu apă rece pe ochi. Figura soţiei preşedintelui american încă îi mai persista pe retină. Încercă să se concentreze asupra muncii pentru care era plătit, însă simţi o ameţeală progresivă care îi cuprinse capul. Un întuneric rece ca broboanele de pe frunte îl înconjură dintr-o dată. Căzu alunecând lângă uşă, cu capul greu şi membrele zvâcnindu-i spasmodic.

            Se trezi pe patul de spital. Medicul îi spuse că avea de făcut câteva analize, dar, după toate probabilităţile, cel târziu mâine seară avea să fie externat. Era un simptom caracteristic muncii cu computerul. Mai mulţi ingineri de telecomunicaţii, angajaţi în diferite multinaţionale, fuseseră aduşi leşinaţi în ultimele săptămâni.

            Tanaka-san privi încet în jur şi distinse încă doi colegi de salon.

            – Yumiro-san, de la MOT, Nagasaki, făcu doctorul prezentările, arătând cu palma deschisă către colţul din dreapta şi Toranaga-san de la NT, Hiroshima.

Tanaka-san se înclină în ambele părţi fără să zâmbească.  Hiroshima şi Nagasaki, în acelaşi salon…

Doctorul părăsi încăperea.

– Cum s-a întâmplat la dvs, Tanaka-san?, întrebă vecinul din stânga.

– Tot ce îmi amintesc este că lucram şi, dintr-o dată, mi s-a făcut rău… M-am spălat pe ochi… Cred că am leşinat.

– Oh, la fel îmi aduc aminte şi eu, exclamă Yumiro-san. Dar n-a fost numai lucrul de zi cu zi, nu-i aşa?

– Probabil aţi folosit în acea dimineaţă un dispozitiv suplimentar în activitatea pe care o desfăşuraţi…, interveni şi Toranaga-san.

Tanaka-san îi privea nedumerit pe cei doi. Ambii zâmbeau ca şi cum erau nişte obişnuiţi ai spitalului. Ca şi cum experienţa aceea nu le fusese străină.

– Da, am folosit un device de la Star Lane…

– Bănuiam, Tanaka-san, bănuiam. Rutina cotidiană, plus drumul până acasă, când mintea e liberă şi nu îşi mai  vede de treabă… Pe aşa ceva s-au bazat cei care au adus echipamentele de indus realităţi alternative.  Atât Toranaga-san, cât şi doctorul care ne consultă, toţi suntem utilizatori ai dispozitivului care, cu timpul, va deveni la fel de popular ca televiziunea… Ne-am transformat cu toţii în nişte roboţei ascultători, marionete în mâinile celor care, dacă nu suntem cuminţi, ne dau în cap cu bomba atomică.

– Leşinul survine în momentul în care ţi se pare că faci ceva care contravine propriile norme, interveni Yumiro-san. De exemplu, pentru un soldat care depune jurământul militar, probabilitatea de a leşina este destul de mică, dacă nu chiar zero. Pentru că toţi ştiu că jurământul militar e un lucru dincolo de onoare, dacă îţi este impus. Numai un om care chiar are probleme de conştiinţă va leşina în timpul jurământului militar…

– Fusesem în Texas chiar în momentul asasinatului… Am văzut cum i-a explodat capul Preşedintelui Kennedy, apoi am fost strigat de şeful meu să dau un raport. Am revenit la realitate, am dat raportul, apoi am simţit că mi-e cald, m-am dus să mă spăl pe ochi şi am leşinat.

– Probleme de conştiinţă ale angajatului corect…

Tanaka-san înţelese că vorbeşte cu oameni mai experimentaţi. Încercă să pluseze.

– Ce-mi puteţi spune despre incursiunile alternative? Cum se produc efectiv?

– Tanaka-san, incursiunile alternative chiar se produc… Se produc în mintea celui care le face, iar dacă respectivul călător este stăpân pe propriile cuvinte, pot genera mutaţii în subconştientul colectiv. Vi se pare intâmplător că staţi în acelaşi salon cu noi doi? Nu este… Tanaka-san, japonezii vor să se răzbune pentru ce ne-au făcut americanii. Problema este că echipamentele pe care le folosim noi chiar pot induce evenimente în viitorul comun, numai că până acum nu s-a reuşit şi programarea acestor evenimente. Nici nu e uşor, dar important, totuşi, e că le putem induce…

Privirile celor trei aveau o strălucire ciudată, asemănătoare culorii verzui deschis pe care frunzele copacilor o iau atunci când soarele le scaldă în lumină.

Double Day Press Inc. scria pe plăcuţa aurie de la intrare.

Philip urcă treptele şi luă liftul pentru etajul al cincilea. În lift se privi în oglindă şi încercă să-şi aranjeze părul ciufulit. Dar Jack îl ştia de multă vreme, aşa că renunţă.

Trecu pe lângă recepţionera care îi zâmbea şi intră în biroul boss-ului.

– Philip, ce plăcere să te revăd, omule, ia un loc, te rog. Ceva de băut?

Philip dădu mâna cu Jack Cedillo şi ceru un coniac.

– Jack, ţi-am adus turnurile. Puse mapa pe masa şi se lăsă pe spate în scaunul de piele. E ultima mea carte. Cred că n-am să mai scriu nimic…

– Philip, să fim serioşi, orice scriitor care termină o carte spune că nu va mai scrie nimic, nu-i aşa?…

– Nu ştiu, Jack, de data asta chiar nu ştiu. Am scris ceva destul de şocant chiar şi pentru mine care sunt obişnuit cu ideile astea… Problema este nu dacă se va întâmpla, ci când…

– Prietene, eu unul te cunosc de mulţi ani şi te preţuiesc. Din păcate pentru noi, ceea ce scrii tu nu poate fi promovat prin televiziune sau prin radio. Ne adresăm unui public restrâns, disparat, un public ciudat şi indefinit. Este ca viitorul, vag şi plin de semnale contradictorii.

– Tocmai asta e ideea, Jack. Îţi las cartea, iar tu faci cu ea ce crezi de cuviinţă.

Jack Cedillo semnă cecul şi i-l întinse lui Philip. Erau bani destui pentru ca un om obişnuit să trăiască fără griji un an întreg. Philip bău coniacul, îl salută pe Jack şi părăsi biroul. Secretara îi zâmbi din nou, iar până să vină liftul, reuşi să-i smulgă un autograf…

“Turnurile gemene” a fost un succes uriaş. Tirajul s-a epuizat în mai puţin de o lună, Philip a primit scrisori de pe tot cuprinsul Americii, o a doua ediţie a fost scoasă pe piaţă şi s-a vândut la fel de bine. În librării, benzinării, fast-food-uri sau moteluri de autostradă, cartea lui Philip îşi aştepta răbdătoare cumpărătorii. Iar oamenii cumpărau de parcă acolo era scris ceva ce trebuia păstrat şi lăsat mai departe urmaşilor.

Un canal de televiziune a făcut un reportaj despre fenomenalul succes de public.

“Problema este nu dacă se va întâmpla, ci când”, spuneau mai toţi cei intervievaţi.

“Trebuie să ne recunoaştem greşelile!”

“Mai devreme sau mai târziu vom plăti cu vârf şi îndesat!”

“O să ne distrugem între noi, frate contra frate, soţ şi soţie, vecin cu vecin!”

“Ne vor minţi că suntem cea mai puternică naţiune de pe glob şi ne vor face să trăim cel mai teribil coşmar!”

O tânără cu aparat dentar flutura ultima pagină din carte şi striga: “Indiciile date de mine vor fi şterse de fluctuaţia indicilor bursieri, de imaginile cu dezastre naturale şi de profeţiile lui Nostradamus. Veţi deveni consumatori de imagine, vă veţi hrăni cu imagini şi veţi visa imagini. Vi se vor prescrie pilule anti-stress care să vă ajute să dormiţi, de parcă liniile de cod pe care le veţi vedea în somn şi durerile din ceafă vor avea vreo legătură cu doctorii care vă iau banii ca să vă asculte poveştile. O să vă oferiţi voluntari pentru a fi însemnaţi şi veţi căuta semnele oriunde veţi merge.”

Era 1982. Iar Philip K. Dick nu avea să mai scrie altceva după “Turnurile gemene”.

Written by trebordivad

decembrie 28, 2009 at 7:17 pm

Publicat în Uncategorized

Hello world!

leave a comment »

Nu stiu cum tocmai eu nu mi-am facut blog pana acum. Nu stiu. Da, sunt pe Linkedin. Da, si pe Facebook. Nu, nu am avut blog.

De ce mi-am facut blog? Pai pentru ca altfel nu as mai fi existat. Da, nu am mai scris nimic de 6-7-8 (?) ani, prietenii stiu ca intre timp nu am stat degeaba, insa adevarul este ca am cam disparut.

O sa incep sa populez acest blog cu materiale mai vechi dar si cu lucruri mai noi, dupa cum i-o fi norocul. Da, si cu poze.

Asadar, vechiul site robertdavidsite.tk nu mai exista pentru ca yahoo a inchis geocities iar eu, ei da, nu aveam blog unde sa ma mut.

Ce am facut in ultimii 8 ani? Hmmm. Cu ce sa incep?! Hello world!

Written by trebordivad

decembrie 28, 2009 at 6:31 pm

Publicat în Uncategorized